Piele de împrumut

Piele de împrumut

Lia Faur

limbă: română

Data publicării: 20 nov. 2009

Descriere:

 

„Avem a face aici cu un sincretism al vîrstelor, cu un conglomerat de trăiri în care predomină o simţire aurorală, o senzualitate în stare născîndă. Încă insuficient sexualizate, senzaţiile plutesc într-o sălbăticie candidă..."

Lia Faur e recomandată astfel, într-un Cuvînt-înainte, de către Şerban Foarţă: „nu ştie să mintă (poeticeşte, bineînţeles); nu vrea, nu poate, nu se-ncumetă să mintă… Doctorandă în Camil Petrescu şi, prin contaminare, şi autenticistă, ea îşi va fi făcut, pesemne, un credo din «sinceritatea liminară» a celui ce a scris Patul lui Procust. De unde, implicit, şi o anume anticalofilie evidentă. Stilul ei e, «alb», fără, -ndeobşte, nicio cochetărie feminină, - fie şi dacă, -n ea, feminitatea pare să dea în clocot". De precizat cîteva lucruri. „Autenticitatea" poetei e mai curînd obiectiv biografică decît instrumentată de-o „sinceritate liminară", aceasta din urmă supusă cerinţelor, ca şi inevitabile în cazul poeziei, ale unei „poze" a „autenticităţii" (în proză confesionalul, sub forma precizată de scriitorul interbelic amintit, de „proces-verbal", e mai uşor de asimilat). „Anticalofilia" are un caracter relativ, nefiind dusă pînă la suprimarea unei cursivităţi graţioase, vag joculare precum acolada unei metafore generalizate. Cît priveşte „cochetăria feminină", aici într-adevăr nu e nimic de comentat. Feminitatea dînd „în clocot", avem a face cu o „autenticitate" a psihiei, irepresibilă, amalgamîndu-se cu „poza", ea însăşi în cazul eternului feminin, o „autenticitate" suigeneris, nu-i aşa? Dar cochetăria Liei Faur e una specială. Deosebită de cea cultivată, după cum cu justeţe observă Şerban Foarţă, de către „multele noastre poetese care erotizează, astăzi, de la isteroid la stercorar", ea face un pas înapoi către „demnitate", „discreţie", chiar, pe alocuri, „sfială". E o comportare, s-ar putea zice, retro, lilială, precum a Ofeliei shakespeariene, floral evocată de Rimbaud („flotte comme un grand lys"). Frageda fiinţă a autoarei are o componentă adesea infantilă. Visătoria d-sale nu depăşeşte de regulă pubertatea, pierzîndu-se în poveşti, fantazînd într-un stil uşor ştrengăresc: „la încheietura mîinii tale iedera seamănă cu o brăţară verde. Jocul tău de-a prinţul cu prinţesa îniederată nu e din seria filmelor estice. E dintr-un film american permis sub 12 ani. Hai să fugim la furat de mere ca nişte copii dintr-a şasea. Să fumăm frunze de nuc şi să ne credem mari. Să intrăm într-o casă părăsită şi să ne spunem poveşti cu fantome. Hai cu mine doar ştiu şi alte poveşti". Avem a face aici cu un sincretism al vîrstelor, cu un conglomerat de trăiri în care predomină o simţire aurorală, o senzualitate în stare născîndă. 

 

(Gheorghe Grigurcu, Între vârste, Acolada, iunie, 2011, anul V, nr.6)