Lia Faur a devenit între timp, după publicarea celui de al doilea volum, Piele de împrumut, 2009, o poetă puternică ce-şi etalează, prin sentiment şi obsesie, fibra creatoare a eternului şi efemerului feminin pe care o toarce în caierul intimităţii răscolite de războiul cu viaţa, cu trecerea, cu dragostea şi literatura. Poeta îşi poartă bătăliile lucid şi demn elaborând o strategie confesivă proprie, nu lipsită de oscilaţii şi îndoieli. Am putea-o apropia de poetica Rodicăi Draghincescu, cu discursul condiţiei feminine, fracturat, autobiografic, aflat mereu în răspăr.
Placheta poeme pentru fluturi bolnavi, 2013, începe cu un poem de dragoste, La capătul zilei, cu o contopire a perechii până la revenirea la starea de embrion. Această metamorfoză inversă spre starea de increat străbate de altfel întreaga ei confesiune:
„adormim în fiecare zi/ unul cu capul la picioarele celuilalt/ picioarele mele se întind până înspre gâtul tău/ îţi intră prin omoplaţi şi se topesc/ încet ca o felie de unt/ îţi pleci capul peste genunchii mei înfloriţi de cicatrici/ pe care le numeri şi le cureţi/ de pământ şi de frunze/ (…) dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ/ închide ochii la loc peste unghiile mele/ să devin embrion apoi făt/ şi să mă nasc acolo alta”
Condiţia de Izaură a femeii, de sclavă a celuilalt şi-o descoperă în pasul următor, după ipostaza femeii nebune din Simplu poem, femeia care se despoaie în public şi strigă, prin descoperirea diferenţei faţă de ceilalţi: „pe mine nu m-a învăţat nimeni să cânt/ sau să iubesc”.
După cum se vede încă de la început, nu e vorba de o asumare formală a feminităţii. Într-un alt poem, Strigăt de seară, poeta aşteaptă într-o atmosferă tensionată a solitudinii şi depresiei, ora iubirii, văzută nu ca o împlinire ci ca pe o contaminare cu morbul alienării:
„nu-ţi mai vine nici să iubeşti/ nici să cânţi/ nici să-ţi mănânci porţia de mere/ care te poate face fericit/ ciorile îţi ciugulesc din ce în ce mai aproape creierul/ simţi doar că în jur lipseşte ceva/ să-ţi înfunde nările ca unei fiare turbate înaintea împerecherii/ decorul nu mai e demult acelaşi/ nici seara nu e aceeaşi/ lipseşte ceva dar ne iubim ca şi cum am fi acolo/ sub acelaşi cer”
Aceeaşi stare demarasm şi amnezie pândeşte fiinţa în poemul Amnezia zilei de azi în care poeta lipseşte din propriul ei vis şi se luptă cu propriul trup simţindu-se invadată de semnele unei boli:
„mă invadează adesea ciupercile otrăvite/ până la sângerare”.
Description:
Lia Faur a devenit între timp, după publicarea celui de al doilea volum, Piele de împrumut, 2009, o poetă puternică ce-şi etalează, prin sentiment şi obsesie, fibra creatoare a eternului şi efemerului feminin pe care o toarce în caierul intimităţii răscolite de războiul cu viaţa, cu trecerea, cu dragostea şi literatura. Poeta îşi poartă bătăliile lucid şi demn elaborând o strategie confesivă proprie, nu lipsită de oscilaţii şi îndoieli. Am putea-o apropia de poetica Rodicăi Draghincescu, cu discursul condiţiei feminine, fracturat, autobiografic, aflat mereu în răspăr.
Placheta poeme pentru fluturi bolnavi, 2013, începe cu un poem de dragoste, La capătul zilei, cu o contopire a perechii până la revenirea la starea de embrion. Această metamorfoză inversă spre starea de increat străbate de altfel întreaga ei confesiune:
„adormim în fiecare zi/ unul cu capul la picioarele celuilalt/ picioarele mele se întind până înspre gâtul tău/ îţi intră prin omoplaţi şi se topesc/ încet ca o felie de unt/ îţi pleci capul peste genunchii mei înfloriţi de cicatrici/ pe care le numeri şi le cureţi/ de pământ şi de frunze/ (…) dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ/ închide ochii la loc peste unghiile mele/ să devin embrion apoi făt/ şi să mă nasc acolo alta”
Condiţia de Izaură a femeii, de sclavă a celuilalt şi-o descoperă în pasul următor, după ipostaza femeii nebune din Simplu poem, femeia care se despoaie în public şi strigă, prin descoperirea diferenţei faţă de ceilalţi: „pe mine nu m-a învăţat nimeni să cânt/ sau să iubesc”.
După cum se vede încă de la început, nu e vorba de o asumare formală a feminităţii. Într-un alt poem, Strigăt de seară, poeta aşteaptă într-o atmosferă tensionată a solitudinii şi depresiei, ora iubirii, văzută nu ca o împlinire ci ca pe o contaminare cu morbul alienării:
„nu-ţi mai vine nici să iubeşti/ nici să cânţi/ nici să-ţi mănânci porţia de mere/ care te poate face fericit/ ciorile îţi ciugulesc din ce în ce mai aproape creierul/ simţi doar că în jur lipseşte ceva/ să-ţi înfunde nările ca unei fiare turbate înaintea împerecherii/ decorul nu mai e demult acelaşi/ nici seara nu e aceeaşi/ lipseşte ceva dar ne iubim ca şi cum am fi acolo/ sub acelaşi cer”
Aceeaşi stare de marasm şi amnezie pândeşte fiinţa în poemul Amnezia zilei de azi în care poeta lipseşte din propriul ei vis şi se luptă cu propriul trup simţindu-se invadată de semnele unei boli:
„mă invadează adesea ciupercile otrăvite/ până la sângerare”.
(Gh. Mocuța, Monitorul cultural, 2013)