Douămiistă întârziată şi discretă (poate şi prin postura de trăitoare la Arad), Lia Faur are, până acum, câteva volume de poezie, unul de critică (despre feminităţile din opera lui Camil Petrescu), un volum-interviu cu Şerban Foarţă, plus prezenţe în antologii. Activitatea ei e bogată şi ca manager cultural, nu doar ca profesor şi scriitor.
În fine, vreau să spun că energia cu care se implică în tot felul de proiecte corespunde perfect poeziei pe care o scrie: una introspectivă, inhibiţionistă, dacă pot să spun astfel, dar având nostalgia unei boeme de manual, a cărei extimitate nu reuşeşte s-o joace, până la capăt. Lia Faur rămâne o poetă cu o visceralitate lucidă, tipic feminină, în carnaţia ei, chiar dacă mai face incursiuni prin lejeritatea unei poze melancolice, care trebuie admirată şi înţeleasă.
Placheta Lamé/trupul nu ştie nimic conţine o poezie a suferinţei cultivate, a singurătăţii provocate, a nebuniei întreţinute. Există un fel de autoerotism cu iz mistic, în care intimitatea e expusă, disecată, în care dragostea presupune o corporalizare şi o decorporalizare succesivă. „fiecare îşi aduce noaptea corpul în joc/fiecare şi-l iubeşte pe al său/cu degetele de la picioare/cu cele de la mâini/cu liniile sale/cu ochii şi buzele/fiecare vine cu pielea lui aşezată frumos/peste carne şi îşi spune/trebuie să-mi iubesc trupul/trebuie să-mi iubeşti trupul” (cântec poemului ucis); „aş vrea să te nasc înăuntru nu în afară/să te strecori încet în mine/şi eu să te învălui/cu placenta umedă şi transparentă/aş deveni femeiaînger/ iar tu ai spune/ţi-au crescut sânii târziu femeie-înger” (copiii lui dumnezeu). Conturul eului e unul sfâşiat, spart, însăşi conturarea taie, fragmentează, produce sângerare, ca un sacrificiu creator: „fusesem o femeie frumoasă până într-o zi/când pe neaşteptate pielea a devenit tot mai subţire/oglinzile s-au spart în mii de cioburi şi au rămas aşa/cu chipul meu răsfrânt în zeci de fascicule/îmi caut buzele şi-mi găsesc ochii tăiaţi/nu curge sânge/nu e rimel nicăieri nici urme de ruj/cioburile au îngheţat în formă de fulg de zăpadă/uneori rama cedează şi podeaua se umple de cioburi/iau mătura şi le adun cât pot mai repede/le şterg frumos şi le lipesc la loc/degetele mi se umplu de sânge” (o femeie). Tăierea, fragmentarea, sângerarea, carnea invadată de suferinţă duce, deseori, la chircire, la poziţia fetală, defensivă şi protectoare: „dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ/închide ochii la loc peste unghiile mele/să devin embrion apoi făt/să mă nasc acolo alta” (la capătul zilei).
Description:
Douămiistă întârziată şi discretă (poate şi prin postura de trăitoare la Arad), Lia Faur are, până acum, câteva volume de poezie, unul de critică (despre feminităţile din opera lui Camil Petrescu), un volum-interviu cu Şerban Foarţă, plus prezenţe în antologii. Activitatea ei e bogată şi ca manager cultural, nu doar ca profesor şi scriitor.
În fine, vreau să spun că energia cu care se implică în tot felul de proiecte corespunde perfect poeziei pe care o scrie: una introspectivă, inhibiţionistă, dacă pot să spun astfel, dar având nostalgia unei boeme de manual, a cărei extimitate nu reuşeşte s-o joace, până la capăt. Lia Faur rămâne o poetă cu o visceralitate lucidă, tipic feminină, în carnaţia ei, chiar dacă mai face incursiuni prin lejeritatea unei poze melancolice, care trebuie admirată şi înţeleasă.
Placheta Lamé/trupul nu ştie nimic conţine o poezie a suferinţei cultivate, a singurătăţii provocate, a nebuniei întreţinute. Există un fel de autoerotism cu iz mistic, în care intimitatea e expusă, disecată, în care dragostea presupune o corporalizare şi o decorporalizare succesivă. „fiecare îşi aduce noaptea corpul în joc/fiecare şi-l iubeşte pe al său/cu degetele de la picioare/cu cele de la mâini/cu liniile sale/cu ochii şi buzele/fiecare vine cu pielea lui aşezată frumos/peste carne şi îşi spune/trebuie să-mi iubesc trupul/trebuie să-mi iubeşti trupul” (cântec poemului ucis); „aş vrea să te nasc înăuntru nu în afară/să te strecori încet în mine/şi eu să te învălui/cu placenta umedă şi transparentă/aş deveni femeiaînger/ iar tu ai spune/ţi-au crescut sânii târziu femeie-înger” (copiii lui dumnezeu). Conturul eului e unul sfâşiat, spart, însăşi conturarea taie, fragmentează, produce sângerare, ca un sacrificiu creator: „fusesem o femeie frumoasă până într-o zi/când pe neaşteptate pielea a devenit tot mai subţire/oglinzile s-au spart în mii de cioburi şi au rămas aşa/cu chipul meu răsfrânt în zeci de fascicule/îmi caut buzele şi-mi găsesc ochii tăiaţi/nu curge sânge/nu e rimel nicăieri nici urme de ruj/cioburile au îngheţat în formă de fulg de zăpadă/uneori rama cedează şi podeaua se umple de cioburi/iau mătura şi le adun cât pot mai repede/le şterg frumos şi le lipesc la loc/degetele mi se umplu de sânge” (o femeie). Tăierea, fragmentarea, sângerarea, carnea invadată de suferinţă duce, deseori, la chircire, la poziţia fetală, defensivă şi protectoare: „dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ/închide ochii la loc peste unghiile mele/să devin embrion apoi făt/să mă nasc acolo alta” (la capătul zilei).
(Adrian G. Romila, România literară, nr. 13/2016)